ANDA✋
I. Complementul secundar vs. Complementul direct.
A. Complementul secundar, o nouă funcție sintactică sau avem în continuare
două complemente directe în propoziție?
Teste pentru identificarea corectă a complementului direct:
Ex: El mă învață poezia.
În această structură putem observa că
ambii constituenți ( atât
mă cât și poezia)
sunt într-o relație de dependență față de verb, premisă care ne va ajuta să
demonstrăm diferențele relaționale ce apar în actualizarea acestora în context.
A. Deși
ambii constituenți depind de verbul învață,
doar unul admite dublarea printr-un
pronume personal la forma neaccentuată, în cazul Acuzativ. Putem spune:
El pe mine mă
învață poezia., dar
nu putem spune
* El poezia o mă învață.
B. O altă deosebire are în vedere fenomenul de
reorganizare prin pasivizare,
întrucât doar obiectul personal din construcție admite această transformare,
celălalt rămânând indiferent față de primul constituent.
Eu sunt învățată poezia.- situație cu obiectul personal
pasivizat, dar nu putem spune
*Poezia sunt învățată de el.- situație cu
obiectul inanimat pasivizat.
Astfel, pornind de la aspectele teoretice oferite de cele două poziții sintactice și de la
situațiile de diferențiere pe care tocmai le-am enunțat mai sus, putem analiza
exemplele anterioare, subliniind faptul că cele două teste (de la A la B) sunt
valabile numai în cazul complementului direct, întrucât acestea sunt
caracteristici relaționale, sunt teste de recunoaștere a poziției de complement
direct. Doar complementului direct este legat de verb. Aceste
caracteristici, așa cum afirmă Pană Dindelegan în Teorie și analiză gramaticală (1994: 122-124) asigură recunoașterea
complementului direct, precum și delimitarea lui de alte poziții sintactice,
fapt ce demonstrează că cele două poziții sintactice analizate de noi nu pot fi
identice.
Conform definiției din GALR (2008),
complementul direct activează prototipic
într-un grup verbal, însă poate fi întâlnit uneori și în cel interjecțional ca „termen subordonat în cadrul unei relaţii de
dependenţă faţă de centrul grupului şi se realizează, în forma sa prototipică,
printr-un nominal în cazul acuzativ” Prin
nominal înțelegem : substantivul,
pronumele, numeralul (GALR 2008: 392 ). De pildă, avem următoarele exemple:
Eu am un frate.
Mama face prăjituri.
Mi-am luat o carte.
Funcția sintactică de complement direct
va fi impusă întotdeauna de un verb tranzitiv, adică
cel care cere apariția unui obiect direct.
Așa cum am văzut și mai sus,
complementul direct întrunește o serie de trăsături definitorii, și anume:
Ø fenomenul dublării prin pronume personal la forma neaccentuată în acuzativ: L-am
felicitat pe Marius pentru reușită.
Ø fenomenul
coordonării: Am cumpărat două cărți și trei caiete.
Ø în
cazul anumitor verbe, precum: a
considera, a deșuruba, a susține, ștergerea complementului direct nu este
posibilă.
*El consideră./ *El prevede. (apud GBLR 2016: 427-428).
După ce am trecut în revistă cele mai
importante caracteristici ale complementului direct, pe care le vom avea în
vedere în comparația cu cealaltă poziție sintactică – numită complement secundar –, în cele ce urmează vom descrie natura acestuia din
urmă și diferențele între cele două poziții sintactice.
Complementul secundar este
o poziție sintactică ce aparține gramaticii moderne, o poziție sintactică nouă,
care nu funcționează pe baza unei definiții proprii, ci, conform Gramaticii de bază a
limbii române, se definește în raport cu o
clasă restrânsă de verbe tranzitive cu dublu complement (GBLR 2016: 448-449).
Acesta apare numai într-un GV, într-o structură obligatoriu ternară și anume
aceea a unui verb trivalent. Complementul secundar se află întotdeauna în
vecinătatea unui complement direct.
Îl
vom întâlni în actualizarea unor verbe precum:
· „ a întreba” - cineva+verb+pe
cineva+ceva (Csec) [NN+
V + NAC+ NAc]
Anca mă întreabă tabla înmulțirii.
Anca mă întreabă tabla înmulțirii.
Natura acestui constituent impune, în mod
obligatoriu, prezența unui complement direct, în absența căruia nu putem
discuta despre poziția sintactică de complement secundar.
În raport cu gramatica tradițională, unde
cele două poziții, cele două complemente erau tratate ca fiind una și aceeași
poziție sintactică, în perspectiva modernă a gramaticii, cele două poziții au
fost separate, ca efect al principiului unicității, principiu esențial al sintaxei moderne, ce
se definește prin imposibilitatea unui regent de a-și actualiza o singură valență prin două poziții
sintactice diferite.
II. Complementul
predicativ al obiectului.
Complementul predicativ al
obiectului (CPO), conform
Gramaticii de bază a limbii române, a
fost interpretat în gramaticile tradiționale românești ca un tip de predicativ suplimentar, însă CPO este un
complement matricial, care apare în structuri de bază, spre deosebire de
predicativul suplimentar, ce vom vedea că apare într-o structură reorganizată
(GLBR 2016: 487).
Iată care sunt caracteristicile complementului predicativ al obiectului
potrivit perspectivei oferite de sintaxa modernă a limbii române:
- funcția
de complement predicativ al obiectului se
definește numai în raport cu verbul
- aceasta
apare obligatoriu într-o structură
ternară
- se
raportează la un verb atributiv și la un obiect direct/indirect al acestuia.
- Verbele atributive sunt verbele prin care i se
atribuie cuiva ceva, i se conferă ceva cuiva ( de pildă în exemplele date: L-au botezat
Ion – adică i-au pus numele Ion/ L-au angajat portar- adică i-au atribuit o
funcție, cea de portar
GBLR (2016: 487)
ne furnizează o listă cu principalele verbe atributive ce actualizează poziția sintactică de complement
predicativ al obiectului, acestea fiind următoarele: a boteza, a chema, a intitula, a porecli, a
unge, a desemna, a califica, a caracteriza.
Exemple:
· L-au botezat [GN Ion.]CPO
· Îl cheamă [GN Gicu.]CPO
· L-au angajat [GN portar.]CPO
· L-au uns [GN episcop.]CPO
III. Predicativul suplimentar
Conform definiției din GBLR,
predicativul suplimentar reprezintă o poziție sintactică al cărui statut
este unul facultativ, obținut prin reorganizarea a două propoziții, aspect pe
care îl remarcăm încă din denumirea acestuia. Predicativul suplimentar apare în construcții ternare, unde se
raportează simultan la un verb sau la o interjecție predicativă și la un
component nominal (GBLR 2016: 513).
Un exemplu concludent este evidențiat în următoarea propoziție:
V-am
văzut plini de entuziasm. < Am văzut
că erați plini de entuziasm.
Foarte bine explicate noțiunile!
RăspundețiȘtergereFelicitări fetelor ! Mulțumim pentru tot și mult succes ! Niste articole faine, pe înțelesul tuturor !
RăspundețiȘtergere